Provenit din Armenia, o țară în care muzicienii glumesc între ei că există zece cântăreți de jazz și 20 de formații, Tigran Hamasyan și-a câștigat renumele internațional pentru compozițiile sale de o virtuozitate impresionantă, dar și de un sincretism într-atât de curajos încât îmbinările sale dintre improvizație jazz, dubstep, folk armean, și influențe din thrash metal, nu se aseamănă cu nimic din ce vei fi ascultat vreodată.
El a concertat duminică seara la Backyard Stage, Jazz in the Park. Dintre cunoscuții mei care îl știau (și deci, automat, care au venit la festival special pentru el), nu a plecat nimeni dezamăgit. Iar celor care nu erau așa familiari cu el nu le-au mai rămas prea multe cuvinte… de la ei, am primit mai mult sau mai puțin aceeași reacție, dintr-o stare de transă prelungită după concert: „Wow. Rupe.”
Într-adevăr, selecția lui Tigran a cuprins multe dintre cele mai dinamice și dramatice piese din repertoriul său, precum Levitation 21 (The Call Within, 2020), care a deschis concertul, sau Entertain Me (Mockroot, 2015). Interpretarea vocală apăsată a Drip (Shadow Theater, 2013) a dovedit atașamentul fanilor, ușor interpretabil drept aplecare compulsivă, pentru piesele compozitorului, prin faptul că s-au auzit chiar voci care cântau la unison într-o aproximare fonetică a cuvintelor — lucru care nu ar fi uluitor… dacă versurile nu ar fi în întregime în armeană. (Drept dovadă că, mai curând decât prezența unor vorbitori de armeană în public, mimetismul fonetic este explicația acestui fenomen, stă faptul că unele dintre aceste voci ne-au aparținut mie și unui prieten de-al meu).
Iar ritmul alert și captivant al interpretării Ara Resurrected (The Call Within) a încununat suita de progresii agresive cu care Tigran s-a înfățișat unui public care avea nevoie să-l cunoască în bună parte pentru prima dată la adevăratul său potențial de compozitor. Înspre final, el s-a „prezentat” și în calitate de pianist de jazz, după ce un moment melodic calm a deschis calea toboșarului Viken Arman spre improvizația în care a concurat cu Tigran în progresii bebop cu tempo mai rapid decât orice înregistrare a acelei perioade.
Înainte de acest moment definitoriu al serii, în soarele dogoritor al zilei, Tigran și-a luat niște timp să stea la o discuție cu jurnalistul Horia Ghibuțiu, în compania celor care au vrut să se retragă la umbra merilor din curtea țărănească tradițională unde au avut loc Întâlnirile (literalmente de) pe Prispă. Am preluat și sintetizat din conversația lor povești despre influențele muzicale timpurii ale lui Tigran, remarci despre abordarea sa asupra succesului, dar și observații venite în urma unei lungi activități muzicale, atât creative, cât și de auditor, despre folk-ul armean, bebop și arta povestirii. Inevitabil, Tigran vorbește de asemenea despre ultimul său album, The Bird of a Thousand Voices, lansat oficial chiar cu o zi înainte de concert — un album-concept care întruchipează fascinația muzicianului cu felul în care ar fi putut suna melodiile timpurii ale evului mediu, asumată ca o fantezie a unui călător în timp venit din prezentul secolului 21. Traducerile îmi aparțin.
Horia Ghibuțiu: De ce cânți și compui muzică?
Tigran Hamasyan: E cel mai distractiv lucru pe care mi-l pot imagina. Iubesc muzica într-atât încât munca asiduă pe care trebuie să o fac devine o plăcere.
H.G.: La ce vârstă ai ales să aprofundezi muzica jazz? Cum este să fii un enfant prodige? Cât de dificil e să fuzionezi jazz-ul cu rock-ul progresiv?
T.H.: Îmi place să improvizez de când eram copil, nu mi-au plăcut niciodată formele fixe. Unchiul meu m-a influențat mult în direcția jazz-ului, pe care am luat-o la 11 ani. El mi l-a găsit ca profesor pe Vahag Hayrapetyan, un pianist excelent, care locuiește încă în Armenia. Am studiat cu el aproape un an, am învățat bebop și cum să apreciez improvizația formală în contextul unor reguli. Prin unchiul meu a început și pasiunea pentru Herbie Hancock, i-am ascultat mult albumele când eram copil: Head Hunters, Thrust, sau piesa Chameleon – toate jazz standards.
La modul sincer, nu prea mi-a păsat să câștig la Montreux Jazz Festival (n.e.: Tigran Hamasyan a fost câștigătorul competiției de pian în ediția din 2003). Unchiul meu, care era de asemenea managerul meu, mă înscria la competiții. Eu mergeam, mă distram prin Europa, și mai cântam la o competiție din când în când — cam așa vedeam experiențele astea. Principalul avantaj a fost că am cunoscut alți pianiști.
Tot din copilărie îmi vine pasiunea pentru rock. Unchiul meu m-a influențat în direcția jazz-ului, dar tatăl meu era un pasionat înveterat al rock-ului, deci am crescut cu Black Sabbath, Pink Floyd, Queen, Led Zeppelin, Deep Purple, Uriah Heep. Experiența asta de când eram copil se pare că a ieșit la suprafață ca adult.
H.G.: Deși e copilăresc să facem clasificări, care e cel mai important jazzman pe care l-ai întâlnit?
T.H.: Pe care l-am întâlnit?!… E greu să fac o clasificare, da. Dar i-am cunoscut pe Chick Corea și pe Herbie Hancock, cred că ei ar trebui să fie primii. L-am cunoscut și pe Brad Mehldau, care m-a influențat enorm. Aș vrea să-l fi cunoscut pe John Coltrane, el e cea mai mare influență a mea, cu siguranță.
H.G.: Ce a făcut America pentru tine? Care sunt părțile bune la a veni dintr-o țară mică?
T.H.: America mi-a dat oportunitatea de a cunoaște muzicieni incredibil de talentați pe care îi ascultasem înainte doar pe înregistrări. De exemplu, câțiva dintre cei cu care am și cântat: Nate Wood, Ben Wendel, Ari Hoenig; de asemenea, Dhafer Youssef, pe care l-am cunoscut tot în New York. Scriam muzică, dar aveam nevoie de oameni care s-o înțeleagă și să-i aducă ceea ce are nevoie în interpretare. În sensul ăsta, colaborarea cu Nate Wood a fost absolut deosebită. El îmi e un fel de frate dintr-o altă mamă: mi-a înțeles muzica și a cântat-o la un nivel pe care nici nu aș fi putut să mi-l imaginez. De fapt, am cântat doar cu 3-4 bateriști într-o formulă de lungă durată, și nu doar cu ocazia câte unui eveniment; ei sunt: Nate Wood, Arthur Hnatek, și acum Viken Arman.
E foarte ușor să devii celebru în Armenia. E, de asemenea, periculos. Mulți oameni pică în capcana asta: devin faimoși, dar atunci totul încetează pentru ei, dacă nu sunt suficient de inteligenți încât să se detașeze de succes. Dacă aș fi rămas în Armenia, nu aș fi fost niciodată muzicianul care sunt astăzi. Și în general, chiar și pentru scena internațională, îmi pare că a fi reprezentativ în ziua de astăzi înseamnă tocmai să nu fii celebru. Odată ce ești prea faimos înseamnă că faci ceva greșit.
H.G.: Ești muzicianul care îți dorești să fii? Ți-ai găsit locul în muzică sau ești încă în căutare? Încerci să te reinventezi, cum putem să citim în presă că fiecare artist încearcă să se reinventeze acum?
T.H.: Căutarea necunoscutului este esența procesului artistic. De-ndată ce termin de înregistrat un album, am terminat cu el de tot din punct de vedere muzical; după aceea mai intervin doar chestii de ordin practic. Sigur că sunt entuziasmat când îl înregistrez, încep cu multă energie și un nivel al entuziasmului pe măsură. Dar apoi, când e gata, îl ascult o dată și îl dau cât colo, ca să lucrez la următorul proiect. Abia după doi-trei ani mă întorc la el și mă gândesc ce s-a schimbat, ce aș fi putut face mai bine, etc.
H.G.: Charlie Parker nu a avut în spate 100 de ani de istorie a jazz-ului către care să se uite; doar a zis „Hey!”. Tu când ai zis „Hey!” în cariera ta?
T.H.: Prima dată când am început să fac aranjamentul instrumental pentru o melodie folk, aceasta fiind o zonă întunecată pentru mine — nu aveam idee ce fac, totul suna ciudat. Mă chinuiam să ies din cadrul mental al bebopului pe atunci. Ascultam mult Barry Harris, Elmo Hope, sau Bud Powell, când am descoperit muzica folk armeană și a trebuit să uit tot acest bebop pe care îl aprofundasem și să încep de la zero, atât din punct de vedere armonic, cât și ritmic.
Bebop are o abordare ritmică specifică, „zgrunțuroasă”. Am început cu post-bop și jazz modern, cu albume ca Now He Sings, Now He Sobs (Chick Corea), Oliloqui Valley (Herbie Hancock), cu albumele lui Coltrane din anii ‘62-’63-’64. Apoi am intrat în jazz-ul modern, cu Brad Mehldau, Kurt Rosenwinkel, Branford Marsalis, Wynton Marsalis, Mark Turner — toată revelația jazz-ului care s-a întâmplat în anii ‘90; cu ei, a fost prima dată când am simțit că am dat peste ceva enorm și extrem de important, precum muzica folk mai târziu. A fost o provocare mare, care mi-a deschis o ușă spre o lume nouă.
H.G.: De ce crezi că muzica folk armeană merge atât de bine împreună cu jazz-ul?
T.H.: Nu doar muzica folk armeană, ci orice muzică folk se integrează bine cu jazz-ul. Cea armeană are multă varietate stilistică în sine, ceea ce îi reflectă conexiunile cu restul lumii.
În general, analizând muzica folk poți să înțelegi cum apare restul muzicii. Orice muzică își trage rădăcinile din muzica folk. În particular, melodia, groove-ul, și conținutul ritmic al muzicii armene parcă trimit spre mulți muzicieni de jazz, precum Coltrane. Pot să compar și solo-urile lui Miles Davis cu folk-ul din Armenia, chiar dacă nu sunt similare din punct de vedere melodic, însă au aceeași idee în spate. Sau putem vorbi despre similaritatea dintre muzica lui Coltrane și muzica folk de cimpoi.
H.G.: De unde vine interesul tău pentru povești? Poveștile sunt primul nostru mijloc de a înțelege și a întâmpina lumea. Permite-mi să te întreb foarte serios: tu ești Peter Pan?
T.H.: Nu, nu chiar, însă ai dreptate, interesul meu pentru povești vine din copilărie. Când eram copil, mama îmi spunea povești folk epice seara, chiar la lumina lumânării când nu era electricitate în Armenia, prin anii ‘92-’93. Cu siguranță momentele astea au avut ceva de-a face cu faptul că îmi place arta povestirii, în special în muzică. Anumite stiluri muzicale care mi-au plăcut toată viața mi-au plăcut tocmai pentru că au acest aspect al povestirii. De exemplu, Led Zeppelin au mult dramatism, fie și numai în felul în care se opresc tobele și apoi intră chitara în forță — genul ăsta de progresie are o dimensiune dramatică pronunțată. Ceea ce se aplică și muzicii jazz, precum Miles Davis cântând în formula de cvintet, în special cel cu Herbie Hancock, Tony Williams (tobe) și Wayne Shorter (saxofonist tenor). De exemplu, My Funny Valentine live al lor începe cu Herbie ad lib, apoi Miles se alătură și devine ca o simfonie — nimeni n-a mai cântat standardele jazz așa.
Dramaturgia e ceea ce leagă atât Led Zeppelin, cât și muzica armeană, de jazz. Îmi amintesc un scurt cântec de leagăn armean despre o familie căreia i s-a întâmplat ceva rău, iar mama spune povestea în timp ce își alină copilul, la culcare. Influența pe care poveștile au avut-o asupra mea m-a făcut să găsesc povești pentru muzică. Ultimul album (The Bird of a Thousand Voices) a fost prima ocazie cu care am procedat invers — am luat o poveste și am scris muzică pornind de la ea, ca și când ai scrie opera pentru un libret… atâta doar că nu am avut la dispoziție un singur libret, ci multe, pentru că povestea este una folk, deci are multe variante.
H.G.: Ți-ai rescris vreodată compozițiile?
T.H.: Da, da! Chiar de curând, pentru noul album, am decis să fac un concert unplugged și m-am gândit „Ah, ce bine ar fi să fie un cor pe muzica asta!”… Așa că acum sunt vocaliști, un violonist, un violoncelist. Muzica synth, în particular, este predominantă pe album, așa că a trebuit să mă decid ce rol să acord fiecărui instrument; este armonia suficientă dacă revine corului? Sau ar fi prea mult? Poate, în schimb, corul să se ocupe doar de melodie, iar eu să acopăr armonia? Sau să acopăr armonia cu două voci în locul unui cvadruplet sau cvintet epic? Și tot așa; e mai mult o treabă de aranjament, ceea ce nu îmi place în mod particular, mie îmi place mai mult să scriu de la zero. Dar a fost o provocare bună, iar din punct de vedere acustic a fost satisfăcător să fac ca părțile de sintetizator să fie acoperite de vioară.
H.G.: Ce sfat le-ai da tinerilor?
T.H.: Ține-te pe un drum odată ce l-ai apucat, nu încerca să faci și nu te lăsa influențat de mai multe lucruri deodată. Altfel spus, devino tocilar într-un singur lucru. Ești liber să alegi, da, dar odată ce ai făcut o alegere, felul în care devii din nou liber în ceea ce ai ales este să devii maestru în acel lucru. Abia apoi vei fi liber din nou să alegi alte direcții, care se vor deschide oricum natural.
H.G.: Dacă te-ai întâlni pe tine în varianta ta de la 11 ani, ce ți-ai spune?
T.H.: Să mă interesez de alte lucruri în afară de muzică. Am crescut într-o familie în care multe stiluri de muzică erau apreciate, dar aș fi vrut să fiu influențat în același fel, cu aceeași pornire, în alte forme de artă, precum cinematografia sau fotografia.
H.G.: Ce așteptări ai de la public?
T.H.: Cu siguranță mă aștept ca publicul să fie prezent, în primul rând. În fiecare loc nou în care concertez, primesc o energie diferită de la audiență, energie care e o reflexie a ceea ce facem pe scenă. E interesant să descopăr caracterul cultural al unei audiențe în concert, fiecare are propriul său mod de a și-l exprima.
*
Urmărește Happ.ro pe Facebook / Instagram / LinkedIn / TikTok
Vrei pe mail o selecție cu cele mai tari evenimente ale săptămânii ? Abonează-te la newsletterul Happening Now, aici.
