Pentru că ceva din interesul uman rezonează cu subiectele controversate, pentru că cele mai interesante intrigi pornesc din contradicții ale moralității, vorbim despre spectacole de teatru puțin scandaloase, cu tensiuni nepoliticoase și o dorință acută de a semnala abuzul.
Într-o paradigmă despre care se crede că cenzurează și pune restricții pe anumite subiecte, există produse de consum care demonstrează că încă se poate vorbi despre orice, atâta timp cât tonul poveștii, concluziile pe care le lasă & abordarea în sine este una care nu instigă la nedreptăți, care nu normalizează abuzul.
Astăzi vorbim despre spectacole de teatru care întrebuințează tabuul fără să impună o morală problematică și care sancționează (fără tezism) purtări abuzive, adesea mascate drept altceva. Intrăm în detalii și despicăm firul toxicității în fiecare caz în parte.
Fără vreo legătură între ele (în fapt, sunt și de la teatre diferite), DN83 de la Replika, Venus in fur de la unteatru și Legături primejdioase de la Teatrul Mic toate vorbesc despre dinamici disfuncționale, toate construiesc situații care intrigă, care contrariază, care surprind, și, în final, care scârbesc. Cele de mai sus se întâmplă într-un crescendo al gravității faptelor (dacă poate fi contorizată trecerea de la abuz psihologic, la abuz sistemic și, în final, spre pervertire morală prin seducție manipulativă), navigând peste epoci și demonstrând, la diferite temperaturi, urâțenia umană.
În fine, triada de spectacole pune câteva întrebări existențiale, și abordează cu tact și senzualitate subversivă topici juicy – iar acest lucru funcționează atât de bine pentru că pune degetul pe rana curiozității în raport cu intimitățile cele mai întunecate ale altora.
DN83 de Alex Gorghe, în regia Luizei Mihăilescu
Într-o estetică minimalistă scenic (în care avem doi actori și-o lumină), se explorează granițele subțiri între abuzul școlar și implicare extracuriculară, se face echilibristică între închipuiri de adolescent îndrăgostit și limite forțate de o abuzatoare care știe să își lase mereu un alibi. În final, spectacolul subliniază traumele și sechelele pe care un astfel de joc periculos, aproape nevinovat, le poate avea.
Vlad Ionuț Popescu și Katia Pascariu fac un duo artistic emoționant, dual, vulnerabil și vulnerabilizator. În final, nu poate să nu-ți amintească de acea dinamică de liceu cu vreun profesor care a sărit puțin calul, care aproape a ajuns mult prea aproape, care nu și-a gestionat poziția de putere față de elevi într-o manieră înțeleaptă. Și doare, și este sintetizat cu măiestrie de cei doi, într-un du-te, vino al adevărurilor aproximative.
Venus in fur în regia Elenei Morar
Subversiv, plin de umor cu dinți-sulițe, și seducător fără ca acesta să-i fie scopul, montarea de la unteatru păstrează formula de cuplu de actori (Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki) și începe un joc de putere prelung, surprinzător și îndrăzneț. În contextul unui casting, spectacolul vorbește despre controversatele culise ale teatrului, despre micile imoralități care nasc traume, despre limite încălcate intenționat și ororile care se fac „în numele creației”.
Schimbările vertiginoase, întrepătrunderile de teatru în teatru, joaca de-a perverșii de secol XIX și accentele BDSM arată colții nevăzuți ai industriei, atacă subiectul general al raporturilor de putere între femei și bărbați și sexualizează cu mare bun gust, tocmai pentru a vorbi despre acele tușe gratuite de nuditate și perversiune, care se pun pe cârca făcutului de artă.
Legături primejdioase în regia lui Cristi Juncu
Într-o alternanță plină de intrigă între puritate și dorința inexplicabilă de a murdări de noroi orice dovadă de inocență, spectacolul de la Teatrul Mic ne catapultează în plin secol XVIII, pe când doar răutatea și setea de erau la fel. În rest, într-o mentalitate mult mai conservatoare, în care mult mai multe nu se cad, în care se pune semn de egalitate între castitate și virtute, se împletesc o grămadă de fapte pervertitoare.
Într-un simbolism erotic, cu piele, ținte, lanțuri și covoare de flori printre vicii, doi aristocrați putrezi și putrezi de bogați (Florin Piersic Jr. și Diana Cavallioti) ademenesc și se joacă cu onoarea altora. Convenția ține de principii fosilizate, însă corelațiile contemporane pot fi făcute cu ușurință în această atemporalitate stilistică, iar istoria n-a lăsat intențiile veninoase să expire.
1 Comentariu