În fundalul sonor al unor interpretări de text aproape brechtiene, pendulând între străini care-și caută plecarea prematură la aceeași groapă, foști iubiți care n-au chiar reușit să se salveze reciproc și prieteni complementari, „Tura de noapte” își susține atât absurdul, cât și umorul negru în mișcări sacadate de dans, mici compulsii credibile și oglindiri fizice incomplete.
Undeva după „Ne suntem unul altuia ultimii oameni pe care-i vedem”, spectacolul experimental de teatru dansfonic construiește, în fragmente de dialog fără filtru, prăpastia fictivă, dar cu „notorietate” printre cazurile Obregia, în pragul căreia Irina (Alexandra Mihaela Dancs) și Mircea (Vlad Benescu) își regândesc motivația de a trăi. Parțial dintr-o coincidență de a se întâlni pentru a doua oară abia atunci când nu se mai recunosc, parțial dintr-o constantă punere la încercare a încăpățânării celuilalt față de viață, fiecare replică vine cu o mai mare responsabilizare față de soarta unui până-atunci-străin. Așa, pentru o noapte de lecții de creștinism date în imediata sesizare a tendințelor suicidale, de păreri nefiresc de puternice despre integritatea corporală a morților și de provocări cu dublu sens de a-și duce actul la împlinire, cei doi se îndrăgostesc după suficiente istorii personale povestite neîntrebat și odată cu fantezia despre cum ar arăta să aibă din nou cu cine să se certe pe băgatul unei mașini de rufe.
Cu aproape nimic în comun între un cosmetician funerar care-și neagă complexul salvatorului și o doctoriță cinică, divorțată la prima neputință de a-și ști soțul văduv, exceptând același du-te-vino jucat cu capătul zilelor din partea amândurora, dialogul nerezervat în hot takes sau gânduri negre face curând o punte insesizabilă cu amintiri formative, defulate doar în aparenta „ultimă zi” și cu derularea pe repede-înainte a unei potențiale relații imaginate cu voce tare. Temperat în haz de necazuri, „Tura de noapte” înseamnă basul care bate în contratimp cu autoconservarea, ocazia pe care i-o dai celuilalt de a te citi printre rândurile neasumate până la capăt și acele gesturi pe care corpul le revocă instinctiv în plină mișcare.
În esență un cumul al micilor intersecții care schimbă traiectorii, fie că e vorba de prietenia formată odată ce v-ați vopsit din același tub la salon, fie de apariția umană care conduce ezitarea înspre abandon („De ce ai venit, ai văzut că ezit?”), spectacolul vorbește, în madlene proustiene niciodată gratuite și în reiterări ale acelorași mișcări ezitante, despre puținul afișat la momentul potrivit, despre credințe colective preluate de bune, cât și despre „norocul” de a fi la fel de nenorocoși, în aceeași seară, încât să vă deschideți unul către celălalt. Lăsându-și toate jocurile de a fi fost altceva în voia interpretării personale, te invită, în primul rând, să petreci timp cu fiecare derapaj emoțional care-ți întârzie nopțile, să raționalizezi mai puțin și să te vezi mai mult.
Următoarea reprezentație are loc pe 23 martie, ora 19.00, la Casa Kerim, Asociația Hearth, pe bază de rezervare.
Concept, direcție artistică, coregrafie și interpretare: Alexandra Dancs și Vlad Benescu
Dramaturgie: Mihai Ivașcu
Light design: Vlad Benescu
Sound design: Lala Mișosniky
Masterizare: Studio 48-50
Intervenții voci: Jean-Lorin Sterian și Robert Bălan
Co-producție: Asociația Hearth / Casa Kerim
Spectacol co-finanțat prin platforma Theatre in Palm în cadrul Theatre Lab
Afiș: Andrei Stan
Mulțumiri: Răzvan Bumbeș și Ștefan Stanciu
Foto: Mihai Smeu
1 Comentariu