Uneori mai trebuie și să „STOP THE TEMPO!”

„STOP THE TEMPO!” (r. Mara Oprea) de la Teatrul Dramaturgilor Români îți face cu ochiul cu impulsul ăla semi-anarhist, de adolescent-at-heart care vrea să mai simtă ceva, orice.

Nu cred că trăim într-un moment în care tinerii care n-au copilărit cu teatru TV cu Birlic și care n-au fost învățați să facă un cult din generația de aur de actori români pot spune că teatrul este un forum actual pe care circulă idei de actualitate, cu care rezonează real. Nu prea se merge la teatru, iar atunci când se merge, intervine această tendință convenționalistă a publicurilor noi de a privi ce se întâmplă pe scenă ca la muzeu, fără pretenții de identificare, fără să recunoască familiarul din situații, replici și gesturi. Fără asocieri între ce este pe scenă și ce este în stal.

Generația mea poate nici nu știe cum ar fi ca teatrul să îi semene și să i se adreseze; cu atât mai puțin se gândește să ceară această reprezentare. De aici (și din oferta largă de ecrane care rulează cât vrei, când vrei și ce vrei) și dezinteresul de rigoare.

Însă STOP THE TEMPO! de la Teatrul Dramaturgilor Români sare de toate barierele de interes, limbaj și umor, dând impresia de contemporaneitate nemijlocită. Pornind de la un text scris în 2003 de Gianina Cărbunariu, acordat în mod ascuțit în conformitate cu tinerii de două decenii mai târziu, montarea semnată de Mara Oprea are ceva din suflul teatrului cafenea: colocvial, nepretențios și casual, dar și o doză zdravănă de tumult interior de adult tânăr și fără direcție.

Am 23 de ani și viața mea e deja futută. Și nu din cauza accidentului. Ci pentru că nu mai găsesc nimic care să-mi producă un minim de plăcere adevărată. Am 23 de ani și n-am făcut nimic. Și nici nu cred că o să fac vreodată. Ceva care să-mi placă.

Stop the Tempo, Gianina Cărbunariu

Spectacolul vorbește cu subiect și predicat despre un soi de escapism hiper-urban dintr-o rutină care nu are și nu face sens. Între trei personaje care nu au decât sentimente de lehamite unul pentru celălalt (și, în general, pentru lume), se conturează – absurd și arbitrar – o legătură, o rezonanță nihilistă. De ciudă pe viață, din inadecvare și din plictiseală, aceștia formează un threesome, și mai apoi un trio de vigilantes, al cărui scop nu este ordinea și pacea, ci conectarea reală la acum și aici. Atingerea unei stări de prezență vibrantă, de sentiment pur și neprefabricat. Căutarea de mai mult, mai mult, mai mult din punct de vedere senzorial, și, implicit, de mai puțin, mai puțin, și mai puțin la nivel tehnologic.

Într-un costum bleu ciel de Cenușăreasă modernă, Mihaela Velicu jonglează cu trei joburi, cu neîmplinirea sexuală și cu un sentiment de superioritate indus de toată responsabilitatea pe care o cară pe umeri. Este aprigă, vehementă, mândră și profund nefericită. Actrița apasă pedalele disperării și ale seriozității învățate de nevoie – simultan și visceral. Fără să fie explicită și să folosească exact cuvinte din câmpul lexical al „burnout”-ului și al „workaholism”-ului, face demonstrația presiunilor nefondate sub care dansăm toată viața.

Alături, cu aspirații de DJ, Vlad Ionuț Popescu aleargă, confuz, după hype și după etichete sociale. Îl preocupă să fie perceput drept cool, vrea să demonstreze și să impresioneze, și este prins în vâltoarea comparațiilor cu alți DJ Big Dicki. Are o livrare de replici petardă, care formează haz din aparentă nevinovăție și o foarte bună digerare a nimicniciei. Dezamăgirea de puști cu o viață neinteresantă, mic parazit la banii tatălui, inadaptat și inconfortabil, picură în doze mici pe tot parcursul interpretării. Atâta doar, că la un moment dat, din regie, se uită de deficiența lui de auz (sau nu se definește potrivit?) în interacțiunea directă dintre cei trei.

A treia piesă de puzzle, Silvana Mihai pare că a tras paiul cel mai scurt din punct de vedere al complexității partiturii. Despre ea nu știm decât că este o lesbiană edgy, dură și tranșantă în inițiativă. Totuși, ceea ce reușește Silvana cu brio este să ne sugereze acest univers interior privat pe care această fată care merge singură în club îl conține. Fără să ni-l arate niciodată, fără să divulge prea mult din propria persoană (cu excepția unei decepții în dragoste peste care se trece fără prea mare interes), actrița dă impresia că, pe lângă cele reprezentate pe scenă, personajul ei are o întreagă viață secretă pe care se bucură să n-o împărtășească.

În club și într-un accident de mașină coregrafiat inedit, se naște Fight Club-ul lor. Agitatorică și vag extralegală, aproape cultică, această gașcă pornește într-o serie de expediții nocturne pentru a pune bețe în roatele marilor cluburi din București – cu nume și prenume. Ca într-un trip ciudat, efectele scenice violente (led-uri colorate care pâlpâie până aproape de electrocutare) agresează din punct de vedere vizual, puțin peste limită. Dar este în regulă; însuși vibe-ul din STOP THE TEMPO! este puțin peste limită.

Relatable, flashy ca o seară incomodă în club, stroboscopic și demonstrativ, spectacolul este bine dozat și concis, excluzând complet timpii morți. Nici n-ar permite altceva acest laitmotiv ritmic, potențat de suspansul și de momentele de respiro distribuite dibaci încă din text.

Regizoarea Mara Oprea își propune să încarce spațiul doar cu energie, într-o montare minimalistă, unde o mișcare scenică bine închegată, semnată de Ștefan Lupu, ține loc de obiect și excelează la capitolul sugestie. Vorbind despre nevoia de conectare, despre momentele care ne fac să ne simțim vii și treji, nimic nu pune punctul pe i mai bine decât trei corpuri antrenate.

Momentul prezent, cu exprimările și gesturile lui, cu referințe din cotidianul bucureștean care n-au trecut prin trageri de păr sau traduceri stângace, este surprins în plină desfășurare, cu excepția timidă a câtorva stângăcii de plauzibilitate (pentru că peste textul din 2003 au trecut, totuși, 20 de ani, în care s-au mai montat niște camere de filmat în plus, în care este greu de crezut că trei tineri, chiar și nebuni, își pot imagina că pot concura cu cybersecuritatea Facebook etc).

Cu glumițe de interior la adresa alaiului de cluburi Apollo, Control, Interbelic etc etc, STOP THE TEMPO! schimbă publicul țintă al teatrului și vorbește privindu-i în ochi pe cei pe care îi preocupă temele textului. Cu umorul și cuvintele lor, fără să facă echilibristică între actualitate și încercarea de-a intra în grațiile unei categorii de spectatori pentru care sunt optimizate, practic, toate celelalte spectacole.

Ca o pană de curent intenționată, ca o gură de aer proaspăt care împachetează într-o singură oră o trăire atât de distinctă, de însetată și de inocentă, punerea în scenă dă un mic update definițiilor prăfuite despre teatru. Nici măcar nu își propune revoluții estetice (și foarte bine face!), dar este un spectacol construit din ușurință și lejeritate, care provoacă invariabil plăcere și un iminent gust amar, îndulcit cu speranțe naive și un absurd dulce.