„De ce nu-i învățați să pună faianță, cu ce-i ajută teatrul?”, adnotează nu doar amărăciunea unui actor dublură, distribuit doar în munca de mentorat neplătit prin care Jilava își aduce deținuții în scena Odeonului, ci și reticența uzuală în alăturarea pușcăriașilor și a culturii.
În esență, o comedie de public în care regizorul de teatru e demizeul pentru care, dacă stinge țigara în scaun, chemi tapițerul să schimbe plușul și în care, la cei doar 5/1400 de deținuți care se califică în aproape buna purtare impusă de programul de reabilitare, găsești inclusiv însemnul de fapte grele, cu lacrima umplută, Visul (2023, r. Cătălin Saizescu) adresează tropurile de prison film mai degrabă atunci când la capătul secvenței așteaptă o poantă. Într-un mediu în care băiat bun înseamnă că era asistent la politehnică, dar a omorât-o pe nevastă-sa dintr-un exces de gelozie, subiectele ceva mai greoaie sunt permanent dezamorsate de deturnări de stereotip sau atitudinea de a face rai din ce ai. Atunci când o amenințare cu suicidul, justificată prin neprimirea pachetelor, scapă din mâna gardienilor, doar un Fane Măreț (Serghei Mizil) pare să poată contrabalansa situația, reafirmându-și poziția ierarhică („Mi-am băgat un cui în cap” / „Păi, scoate-l”) dintr-o celulă la celălalt capăt al coridorului, pentru a putea-o repeta în liniște pe Thisbe (Visul unui nopți de vară) într-o voce nefiresc de înaltă.
Cum comediile plasate în apropierea Crăciunului au un altfel de gust, atât spectacolul pentru reintegrarea deținuților, care le deschide speranța la o potențială evadare prin trapa scenei, cât și fiecare flop profesional al lui Alex (Vlad Logigan), cu un cap prea scund pentru a putea fi distribuit în stânga Antigonei, independent de orice eforturi actoricești, se întâmplă în perioada sărbătorilor. Fără să pice într-o găselniță scenaristică din categoria „deținuții sunt și ei oameni, fie-vă milă,” Crăciunul în regim deschis și semideschis rămâne pe un palier dozat, mult mai puțin performativ, susținut în tăcere, dar și în luxul unei sarmale de la hypermarket. Printre alte câteva alegeri inspirate, precum rescrierea monologului lui Henry al V-lea în contextul celor patru pereți sau ținerea lui Alex în umbrele apartamentului, pe toată durata secvenței în care iubita lui, Carmen (Georgiana Saizescu), își anunță viitorul rol principal într-un film de lungmetraj, în timp ce el își petrece timpul doar la voluntariat și în culise, Visul plusează suficient pe neluatul prea tare în serios, încât să-și permită câte un comentariu la adresa relațiilor de mult consumate, a închipuielii din teatre sau a prețiozității artelor care să usture doar dacă e și un pic familiar.
Deși pe alocuri prea literar în transpunerea laitmotivului visului în film – de la alegerea unei piese de teatru care să-l conțină, în limbaj popular despre „un smardoi pe care-l face una cu capu’”, până la planul evadării stârnit de un vis-aducere-aminte, visul aparent ratat de a fi actor sau acel vis într-o gamă suprarealistă, de altfel incompatibilă stilului asumat de deja trei sferturi din film, care scoate în față un nou interes romantic, în imediata noapte a despărțirii pe șestache de Carmen –, comedia inspirată din fapte reale pune pe masă o doză sănătoasă de dedesubturi bine documentate. Vorbind inclusiv despre ce înseamnă să te lăchești sau să scazi în „grad” la pușcărie, despre cum fumatul în casă și contribuția insuficientă la plata chiriei nu echivalează cu bărbatul cu care mi-aș dori să fac un copil, despre înțelegerile mute din instituții de stat, ciocele date la beție care prind mai tare la public decât conținuturi lucrate sau despre distribuțiile care se fac mai întâi la o bere, filmul promite atât dumele de duzină care nu se învechesc niciodată, cât și hazul de necaz trăit pe proprie piele.
Acum în cinematografe.
