O poveste adevărată: o regizoare subestimată și neadaptată în propria țară pleacă în Franța unde devine Cavaler al Artelor și Literelor, primește Marele Premiu al Ministerului Culturii pentru Literatură Dramatică, se întoarce în România unde reduce la tăcere o sală de aproape 1.000 de oameni cu un spectacol despre exil și află că este abia a treia regizoare femeie din toate timpurile care montează pe scena principală a Naționalului.
Încă zece idei despre „Exil“, un spectacol care fortifică repertoriul teatrului bucureștean.
- Demersul dramaturgic și regizoral al Alexandrei Badea, de a urmări firul de sânge care se scurge prin vieți, istorii trăite, războaie politice și personale, umilințe, fericiri schițate și ratate, pe parcursul a trei generații, este unul de amplitudine, are coerență și curaj care poate inspira încă trei generații.
- Alexandra Badea, a treia regizoare femeie care a montat vreodată pe scena mare de la Național, lucru extrem de dubios pentru națiunea noastră, și care ar trebui să ne pună serios pe gânduri, a demonstrat că poate sparge monopolul patriarhatului regizoral românesc printr-o creație viguroasă, valoroasă, de talie mondială, atât la nivelul scriiturii, cât și la nivelul meșteșugului regizoral, dacă ar fi să folosim o expresie din dicționarul teatral românesc.
- Un spectacol alimentat din munca de echipă, în care în fiecare contribuție, în fiecare intervenție se văd respectul și încrederea în proces și o anumită curiozitate față de format, împlinită pe scenă într-un mod creativ și convingător.
- Dincolo de actul artistic în sine, se profilează chiar în fața spectatorului, redat printr-o serie de interviuri cu actorii proiectate pe ecranul din spatele scenei, un sentiment foarte puternic al apartenenței la un grup care crede într-o idee a binelui comun și manifestă o aderență aproape instantanee la tematici care pot fi în sfârșit discutate, relevate, combătute – ideea exilului, termen prea puțin problematizat pe scenele românești, dar și a exilului în propria țară, sau a exilului interior, rătăcirea prin propria viață.
- Spectacolul e în primul rând un spațiu de dialog în interiorul actului dramaturgic, dar scoate din latență și spiritul civic al celor implicați în actul de creație, ca persoane – cetățeni români, iar acest spirit devine un instrument puternic, care amplifică și credibilizează mesajul de pe scenă.
- Trupa de la Teatrul Național din București (așa cum se sudează în acest spectacol) a ajuns la o maturitate care o pune în raport de egalitate a puterii de creație cu orice trupă din lume. Artiștii români nu trebuie să mai aibă niciun fel de complexe.
Ada Galeș, Cosmina Olariu și Alexandru Potocean, într-o scenă din „Exil“. Foto: Florin Ghioca - Lucruri care nu funcționează la nivel dramaturgic: apare în anumite puncte din timeline-ul piesei o anumită artificialitate a dialogurilor care trec de la un firesc de bucătărie la o solemnitate grăbită spre aforism. Poate are de-a face și cu anumite ezitări de a scrie în limba română mărturisite de Alexandra Badea, după ce, la 26 de ani, s-a apucat să scrie mai întâi în franceză. Ca spectator există riscul ca la unele scene să aluneci din poveste și să pierzi contactul cu identitatea unora dintre personaje, asta din cauza tăieturii și a întrepătrunderii ambițioase între planurile temporale. E nevoie atunci de o privire foarte atentă și de un efort mai mare de acomodare la narativ.
- Perspectiva regizoarei plecate în Franța asupra mentalității românului rămas în România este absolut validă și valabilă dacă privești din acea direcție, însă s-ar impune un update al abordării și al înțelegerii acestei mentalități. În ultimii ani, la o simplă observație umană, dar care funcționează chiar și în acest spectacol, se poate vedea că spiritul defetist al românului cu o anumită judiciozitate e din ce în ce mai mult compensat de o anumită reîndrăgostire de ceea ce îi poate oferi spațiul în care trăiește: cu relații umane un pic mai împlinite, cu un atașament netrivial redescoperit față de specificul național, cu un confort pe care îl simte în fața actului cultural care pare a fi într-o creștere calitativă susținută. Iar când cultura performează la nivelul formatului, al mesajului pe care a învățat cum să-l transmită, atunci, ușor-ușor, apare și speranța.
- Tema exilului se regăsește și într-o altă piesă pe care Alexandra Badea a scris-o și a montat-o la Sibiu: “De cealaltă parte a lumii“ (la Teatrul Național „Radu Stanca“), dar perspectiva dramaturgei și regizoarei române care trăiește în Franța din 2003 este mult mai complexă și mai solidă în „Exil“, are mult mai multe de oferit și e mai matură.
- Absolut impresionantă la nivel de temperatură umană este și vulnerabilizarea regizoarei, care, în „Exil“, pare să scrie multe dintre replicile personajelor inspirându-se din experiențele trăite de ea în România, unde s-a simțit ca un outsider, dar și din Franța, unde a încercat să se integreze și să reușească, și unde a primit mult mai repede validare la nivel sistemic. Dar acum, marele ei pariu pare să fie reconectarea cu publicul din România, o țară din care (doar dacă te uitai în ochii ei atunci când a urcat pe scenă la aplauzele de la premieră puteai înțelege asta) nu a plecat niciodată.
INFO
Teatrul Național București
Regia: Alexandra Badea
Scenografia: Cosmin Florea
Cu: Ada Galeș, Emilian Oprea, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crina Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Liviu Lucaci, Ionuț Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir
Foto: Florin Ghioca
Rating Happ.ro ⭐⭐⭐⭐
