Am citit „Dulcele meu lăstar de portocal” și e puțin spus că am plâns din toate organele. Ce a făcut Jose Mauro de Vasconcelos e mare lucru. Un roman atât de puternic nu avea cum să nu intre în bibliografie obligatorie braziliană.
„Dulcele meu lăstar de portocal” spune povestea unui băiețel de cinci ani din Bangu, Rio de Janeiro. Zeze (diminutiv de la Jose) este, de fapt, copilul universal. Bifează toate caracteristicile: face năzbâtii, este curios, îi place să se joace și are extrem de multă energie. Până aici nu pare nimic deosebit. Acțiunea înfățișează o familie săracă, o societate viciată și un copil care e nevoit să crească prea devreme.
Sărăcie, foame și șomaj
Cred că nu degeaba cooperativa alimentară din Bangu era denumită „Foame și Sărăcie”. Vasconcelos ne introduce în universul sărac al Braziliei anului 1925, țară profund afectată de Primul Război Mondial. Bangu este un cartier din Rio de Janeiro, în zilele noastre aparținând middle class-ului, dar atunci era populat de familii mixte, indigeno-portugheze. Mama lui Zeze era indigenă get-beget, iar singurii care au ieșit „spălăciți” sunt el și sora lui, Gloria.
Copilăria în Bangu nu e una ușoară. Sigur, băiatul are parte de joacă și se bucură de o imaginație senzațională, dar îl încurcă inteligența. Înțelege că tatăl e șomer, iar mama își rupe spatele (la propriu, pentru că face o hernie urâtă) la Fabrică. Una dintre surori e dată la o rudă bogată, iar ceilalți frați se cresc unul pe celălalt. Noroc cu Unchiul Edmundo, care îi ține mintea brici protagonistului.
Unul dintre cele mai puternice momente ale cărții este în ziua de Crăciun. Cu un tată șomer și o mamă care nu își vede capul de treburi și copii, Moș Crăciun uită să viziteze familia săracă a lui Zeze. Într-un acces de furie copilul afirmă:
Ce rău e să ai tată sărac!…
Tatăl în aude, iar rușinea îl împinge pe Zeze ca, în prima zi de Crăciun, să-și ia lădița în spate și să caute pe străzile orașului oameni care doresc să-și lustruiască pantofii. În cele din urmă, face, cum necum, rost de două mii de reali pentru a-i oferi el un cadou tatălui șomer.
Bătaia ca armă împotriva inteligenței
Fiind un copil cu o inteligență peste medie care avea nevoia de a-și satisface curiozitatea și potoli setea de cunoaștere, Zeze mănâncă bătaie și de trei ori pe zi. Singurele care îl altoiesc cu blândețe sunt mama și Gloria (sora care se sinucide la 24 de ani, conform autorului). La un moment dat dat, este atât de rău bătut încât nu are voie să iasă din casă două săptămâni, adică până nu îi trec semnele. Singurii care par să înțeleagă apetența micuțului pentru cunoaștere sunt Unchiul Edmundo, Xururuca (drăguțul lăstar de portocal), Portuga și doamna învățătoare.
View this post on Instagram
Interesant este că, bietul copil, nu face nimic ieșit din comun. Fură fructe de guava, sparge becuri cu praștia și sperie vecinele. Cred că Vasconcelos vrea să ne arate și că adulții își pierd simțul umorului. Cert e că Zeze nu face nimic ieșit din comun. E doar un copil cu foarte multă minte care are nevoie să învețe.
Nevoia de dragoste
Pe lângă această nevoie de a învăța, Zeze simte nevoia de afecțiune. Așa ajunge să se împrietenească cu Portuga, un bărbat mai bătrân decât tatăl protagonistului. Acesta îi dă atenția și duioșia de care are nevoie orice copil. Îl ascultă și îl învață. Nu îl judecă și nu-l crede că dracu e nașul lui, contrar a ceea ce i se întâmplă în familia de origine. Relația lor ajunge atât de departe încât Zeze îi cere să-l înfieze, gest care îl impresionează pe Portuga până la lacrimi. Ba mai mult, îi cere să-l cumpere de la tatăl lui, pentru că sigur l-ar da și pe datorie.
Finalul romanului „Dulcele meu lăstar de portocal” este de o brutalitate ieșită din comun. Simți doar cum îți este smulsă inima și ești obligat, în ultimele frânturi de secundă pe care le trăiești, să o vezi cum bate din inerție în mâinile capitalismului.
